Parintele nostru...

... saptamana ce tocmai a trecut a fost o saptamana dureroasa pentru cei ce l-am avut pe parintele nostru Viorel Dimitriu ca pastor, indrumator, tata, prieten, frate, model de urmare a caii hristice. S-a intamplat pe data de 15 februarie 2014. Ce a urmat, pentru mine unul, a fost un sir de zile in care confuz, nesigur si permanent cu un nod de planset in gat, nu stiam pe ce lume traiesc. Lucrurile concrete, cotidiene, stresante mi se impleticeau cu fascicole de amintiri duioase, dulci, inaltatorare petrecute alaturi de parintele nostru drag. Consideram ca viata asta ma facuse nesimtitor sau macar autocontrolabil inca...dar nu este deloc asa.  Realizez cat sunt de slab o data in plus!  Plageam din senin si nu stiam de ce. Mintea mea se bucura pentru Parintele pentru ca stiam ca in sfarsit a ajuns in Patria Cereasca, cea careia atata de mult i-a dus dorul. Sufletul insa mi-l simt orfan si trist. Cand el era cu noi, siguranta ca el se roaga pentru mine ma intarea rapid iar exemplul lui de viata ma mobiliza ca sa ma pot ridica din nou, de-atatea ori... Stiu ca nu am fost unul din cei mai de seama  discipoli ai lui insa pe cat de indaratnic si superficial ma aratam, cu atat mai des Parintele ma cerceta , pana si peste mari si tari unde ma aflau valurile vietii. Acel ’ce mai faci, Aleeex?!’ al Parintelui pe care il auzeam sunandu-ma  brusc in ceas de seara, acea voce plina de bucurie si curaj, asemeni parintelui ce-si intampina copilul ratacit, ma copleseau de fiecare data. Plangeam minute in sir si nu stiam de ce... Aflandu-se permanent in contact direct  cu Dumnezeul cel atotstiutor,  se intapla mai tot timpul sa ma cerceteze atunci cand aveam mai multa nevoie de el, cu toate ca in slabanogirea mea nu indrazneam sa-i caut eu sfatul mai intai...

Parintele a venit in viata mea ca un inceput de poveste... Aveam 18 ani, o dupa-amiaza de vara insorita... Mergeam agale pe strazile Iasului, cand acea maicuta batrana cu doua desage pline in maini, ostoita de drum, ma abordeaza sfarsita de puteri : ‘ Tinere ajuta-ma cu aceste doua sacose pana la peron ca pierd trenul si trebuie sa ajung la mama mea care e bolnava grav! ’ M-am executat imediat aproape ‘obligat’ de dna Radu. O stiti pe d-na Radu... I-au trebuit doar 6-7 minute si vreo 500 metri, ca sa imi spuna in cateva fraze ca undeva in Iasi este o biserica... si acolo e un parinte fabulos .. iar tinerii care umplu acea biserica canta dumnezeieste. Nu am rezistat curiozitatii si m-am infatisat duminica urmatoare in pridvorul acelei biserici din dealul Sarariei.... Deschizand usile de fortareata  ale acelei vechi bisericute, in fata ochilor mi s-a deschis peisajul de poveste pe care eu il traisem pana atunci in cartile lui Jules Verne, Karl May, Irving Stone... Povestea acum avea personaje reale.  D-na Tatiana de la lumanari parea un Caron a lui Dante , dar ciulind un pic urechea stanga la ce vorbea cu d-na preoteasa, mi-am dat seama ca ele doua sunt administrarorele acelui Rai in miniatura, D-na Bahna era numai un zambet si in multime ea mergea salutand pe toti si toti ii zambeau deopotriva. Nu-mi venea sa cred ochilor!!!   Am zis ochilor? Scuzati am gresit, trebuie sa adaug si urechilor !!!.... In fata, in strana stanga, desi nu-i vedeam prea bine era un cor de ingerasi care promiteau cu voci calde si sincere ca: ’Iubite-voi Doamne, virtutea mea....” Fara a fi mai prejos, in strana dreapta, o mica armata de tineri vajnici si frumosi in razele soarelor  ce le lumina capetele inca si mai angelic, cantau de se cutremurau zidurile groase si obosite ale bisericii. Acel ’ Aleluia’ al lui Handel  m-a facut sa imi stea inima in loc... Cand si cand imi mutam greutatea corpului de pe un picior pe celalalt, dar numai ca sa ma asigur ca inca mai sunt acolo caci inima mea capatase aripi si dantuia  euforica pe sus in bolta  bisericii.  Undeva mai in fata,  ascunsa de tinerii aceia fantastici era si curajoasa mea d-na Radu. Nu  m-a recunoscut din prima, dar asta nu mai conta... eu am sa ii raman recunoscator vesnic ca m-a adus aproape de parintele nostru drag...

Da, in peisajul acela de poveste,   vocea de tunet a Sfantului Ilie  era intruchipata de Parintele, iar vocea aceea biciuia pacatul in toate formelel lui, intr-un mod in care m-a facut sa raman stana de piatra undeva acolo in spatele bisericii. Predica lui ma rascolea in adancul ignorantei mele... Uneori mai facea cate o pauza ca sa isi traga sufletul , iar atunci mai respiram si eu cate un pic si imi stergeam broboanele reci de pe frunte,  restul timpului eram purtat de predica Parintelui acolo unde o ducea el cu maiestria lui de Pastor Bun. Eram convins ca in multimea aceea imensa de oameni curati , de ingeri, eu eram singurul pacatos netrebnic, iar cuvintele acelea taiau la propriu in mine... Asa a inceput totul!

Acum le vad iar pe toate: taberele  crestine cu Parintele prin munti si codri neumblati, cautand pesteri luminate si adulmecand isihasmul prin narile experimentate ale Parintelui.....repetitiile corale care au starnit in noi pasiuni nestiute si ne-au facut sa graim in voci de lira, atat de frumos cizelate  apoi de dirijorul nostru la fel de drag si la fel de tanar ca si noi si care ne-a cioplit vocile, ne-a pus haine de gala si ne-a urcat pe scene la care nu am visat pana atunci decat in visele si imaginatia noastra puerila... catehezele duminicale cand  zburam cu inima si cu picioarele noastre tinere peste dealuri inverzite si poieni cu aer de Eminescu si de Anton Pann, cand Parintele plamadea in noi aluatul tainic al iubirii de ’metanoia’... slujbele  infrumusetate de Parinte cu glasuri de copii si tineri intr-o armonie Divina, ce culminau cu predicile acelea de cutremurau pana si portile Raiului in timp ce noi eram presarati pe jos  precum multimea flamanda adunata in pustiu in jurul Mantuitorul  in timp ce acele cinci paini si doi pesti se prefaceau  in ’hrana tare’ pentru cei mai intelepti dintre noi..... apoi acele discutii intime din noptile tarzii  in care Parintele in chip tainic, prefacea  totul in ’ mistica vederii lui Dumnezeu’  si cand pana si noi simteam ca Dumnezeu este prezent fara nici o tagada, acolo....

Parintele a fost cel care ni L-a adus pe Hristos iarasi in vietile noastre in modul cat mai firesc, asa cum primii crestini traiau cu El in fiecare zi. Sa poti face lucrul acesta in vremurile noastre, suntem cu totii deacord ca efortul este unul cu adevarat titanic iar daruirea , totala,  mai ales in cauza balastului inutil cu care noi ne-am umplut vietile.  Evident, nu poti schimba insa vietile altora, daca tu insuti nu esti afierosit lui Dumnezeu. Cunoscandu-l pe parintele Viorel Dimitriu asadar, eu am garantia ca am cunoscut cu adevarat pe unul din alesii Domnului.

Parinte drag,  ramas bun si roaga-te pentru noi cei mici si slabi...  

Dumnezeu sa te bucure in Vesnicia pe care ai gustat-o inca de aici de pe Pamant!